Carlo îmi flutură plosca strălucitoare din inox în fața papionului și îmi spune că dacă strâng din dinți o să aibă gust bun. Vitrina tre să aibă vre-o 10 milimetri sau ceva în genul, sau poate 20… în orice caz geamul e securizat și de partea cealaltă arătarea imensă, care a fost probabil cândva o femeie, înfulecă hamburgeri din două găleți de 8 litri. Costumul care îi acoperă metrii de piele e imprimat de la gât până la picioare cu steagul Americii. Unchiul Sam, sau mai degrabă Măușa Samantha băgându-și cu pofta și pumni pe gât propria otravă. Șirloaie de sos de tomate și usturos i se preling pe bărbie, gușă și în cele din urmă pe dungile albe și albastre.
Se opresc în fața ei și o admiră. Sorb din șampanie. Apreciază. Strâmbă din nas. Pleacă mai departe.
Cei care consideră că arta mai poate fi numită încă artă frumoasă… vă rugăm să părăsiți sala.
Cei care sunteți sparți până în unghii… acolo e toaleta.
Cei care vreți să-l cunoașteți pe Demiurg… după mine.
Strâng din dinți și focul îmi gonește pe esofag în jos lăsându-mi boabe de piper încrestate în mucoasă. Tușesc. Carlo îmi mângăie părul desenat de pe scalpul ras și îmi spune că nu o să mor… poate doar un ulcer… sau o cataractă. Habar nu are ce naibaii o fi în plosca aia, dar astăzi dimineață s-a trezit cu ea plină. La urma urmei poate e ambrozia zeilor…
Frederich ronțăie grisine și un Jung vechi i stă sugrumat în buzunarul de la piept. Firmiturile îi cad pe sacou și ochii i se dau peste cap când o doamnă în rochie de paiete roșii îl admiră că pe un exponat. Îi râde zgomots în nas afișându-i grisinele mestecate de pe limbă apoi îmi zmulge plosca și și-o îndeasă pe jumătate în gură sorbând cu sete.
-Phuai, bro! Ce sete.
-Păi nu? Îi replică Carlo.
-Pe afiș era mai skinny haita asta!
-Ha?Ce? Nu… ce?
-Vaca asta, bă care bagă toată industria mecdonald în intestinele de balenă.
-Photoshop, bro… photoshop. Intervin eu.
-Aha… moartea artei.
-Pe naiba… photoshopu udă numai florile de pe mormânt.
Carlo râde și își ascunde plosca în întunericul sacoului.
-Nu-mi place șleata asta.
-Asta ai cu asta lucrezi, bro. Oricum felicidad… ești un bolnav și nu te aștepta să mori sănătos.
În momentul ăsta nu mi se pare o idee chiar atât de rea ca toată parada asta să se termine cu mine atârnând din tavan.
Am așteptat prea mult. Și am și 27… vârsta perfectă. Sunt stângaci, deci lucrez mână în mână cu diavolul având în vedere că homosexualitatea nu-i ruptă tocmai din călcâiul Raiului.
Manechina slăbănoagă (și chiar e cea mai slabă pe care am putut să o găsesc) cu barbișonul alb atașat, trasă în costumul bărbătesc alb și cu ochelarii cu ramă groasă pe nas piaptănă copii cu coatele afundate în bucketurile 8xl și ochii în plasme.
Tre să recunosc că până la 16 ani îmi era frică că generația mea nu va mai trăi nimic măreț și cu atât mai puțin nimic radical. Nici o schimbare de 180 de grade. Nici un cataclism apocaliptic… nimic. La 17 ani aveam de gând să îmi vărs sufletul pe redută fluturând steagul nihilismul în posteriorului vreunui simpatic în agonie… apoi la 18 ani îngerii mi-au cântat la subsuori și m-au ridicat până la etajul la care se promova antiamericănismul. La 19 ani mi-am dat seama că m-am înșelat la 17 ani și la 20 mi-am dat seama că o să mă înșel toată viața. Apoi un iepure m-a mâncat și pe iepurele ăsta l-a mâncat o vulpe, dar la decartat rapid având în vedere că iepurele ăsta e un curent demențial.
Îmi stâng focul mațelor cu niște saleuri și îmi pipăi chitanțele mototolite în buzunare. Carlo decartează într-un coș de metal cu pereții plasă, deci nu-i prea mare lucru.
Portretul meu robot în peretele oglindă din burta iepurelui decartat de vulpe.
Îmi strâng părul în coc și-mi trec o periuță de dinți prin el și-un pix. Privesc cerul băii și Geanina îmi spune că se vând deja 2 concepte. Am devenit exhibiționist pentru că artiștii nu mai există… privesc cerul băii și mă gândesc că încrederea mea în planetă e intactă și umanitatea nu are nimic de a face cu asta. O să ne decarteze așa cum se decarteaza chiriașii nesimțiți… așa cum decartează Carlo… sau vulpea.
Sinuciderea presupune un ritual sau un fel de pași… ceva în genul ăsta scria un amic de-al meu în lucrarea lui de licență despre sinucidere.
Ritualurile sunt pentru sălbatici… or eu…
… sunt un civilizat.
Pocnesc cianurica din degete și o contemplez cum plutește deasupra capului meu apoi o prind între molari cu precizie de cowboy…
Încordez… poc
Geanina se repede să mă prindă…
Să atârni din tavan e prea mainstream, iar să-ți zbori creierii prea Thompson.
Badabing… badaum…
Sunt mort.
