norbertmatei

În burta iepurelui

norbertmatei — Fri, 13 Jan 2012 12:53:27 +0000

Carlo îmi flutură plosca strălucitoare din inox în fața papionului și îmi spune că dacă strâng din dinți o să aibă gust bun. Vitrina tre să aibă vre-o 10 milimetri sau ceva în genul, sau poate 20… în orice caz geamul e securizat și de partea cealaltă arătarea imensă, care a fost probabil cândva o femeie, înfulecă hamburgeri din două găleți de 8 litri. Costumul care îi acoperă metrii de piele e imprimat de la gât până la picioare cu steagul Americii. Unchiul Sam, sau mai degrabă Măușa Samantha băgându-și cu pofta și pumni pe gât propria otravă. Șirloaie de sos de tomate și usturos i se preling pe bărbie, gușă și în cele din urmă pe dungile albe și albastre.

Se opresc în fața ei și o admiră. Sorb din șampanie. Apreciază. Strâmbă din nas. Pleacă mai departe.

Cei care consideră că arta mai poate fi numită încă artă frumoasă… vă rugăm să părăsiți sala.

Cei care sunteți sparți până în unghii… acolo e toaleta.

Cei care vreți să-l cunoașteți pe Demiurg… după mine.

Strâng din dinți și focul îmi gonește pe esofag în jos lăsându-mi boabe de piper încrestate în mucoasă. Tușesc. Carlo îmi mângăie părul desenat de pe scalpul ras și îmi spune că nu o să mor… poate doar un ulcer… sau o cataractă. Habar nu are ce naibaii o fi în plosca aia, dar astăzi dimineață s-a trezit cu ea plină. La urma urmei poate e ambrozia zeilor…

Frederich ronțăie grisine și un Jung vechi i stă sugrumat în buzunarul de la piept. Firmiturile îi cad pe sacou și ochii i se dau peste cap când o doamnă în rochie de paiete roșii îl admiră că pe un exponat. Îi râde zgomots în nas afișându-i grisinele mestecate de pe limbă apoi îmi zmulge plosca și și-o îndeasă pe jumătate în gură sorbând cu sete.

-Phuai, bro! Ce sete.

-Păi nu? Îi replică Carlo.

-Pe afiș era mai skinny haita asta!

-Ha?Ce? Nu… ce?

-Vaca asta, bă care bagă toată industria mecdonald în intestinele de balenă.

-Photoshop, bro… photoshop. Intervin eu.

-Aha… moartea artei.

-Pe naiba… photoshopu udă numai florile de pe mormânt.

Carlo râde și își ascunde plosca în întunericul sacoului.

-Nu-mi place șleata asta.

-Asta ai cu asta lucrezi, bro. Oricum felicidad… ești un bolnav și nu te aștepta să mori sănătos.

În momentul ăsta nu mi se pare o idee chiar atât de rea ca toată parada asta să se termine cu mine atârnând din tavan.

Am așteptat prea mult. Și am și 27… vârsta perfectă. Sunt stângaci, deci lucrez mână în mână cu diavolul având în vedere că homosexualitatea nu-i ruptă tocmai din călcâiul Raiului.

Manechina slăbănoagă (și chiar e cea mai slabă pe care am putut să o găsesc) cu barbișonul alb atașat, trasă în costumul bărbătesc alb și cu ochelarii cu ramă groasă pe nas piaptănă copii cu coatele afundate în bucketurile 8xl și ochii în plasme.

Tre să recunosc că până la 16 ani îmi era frică că generația mea nu va mai trăi nimic măreț și cu atât mai puțin nimic radical. Nici o schimbare de 180 de grade. Nici un cataclism apocaliptic… nimic. La 17 ani aveam de gând să îmi vărs sufletul pe redută fluturând steagul nihilismul în posteriorului vreunui simpatic în agonie… apoi la 18 ani îngerii mi-au cântat la subsuori și m-au ridicat până la etajul la care se promova antiamericănismul. La 19 ani mi-am dat seama că m-am înșelat la 17 ani și la 20 mi-am dat seama că o să mă înșel toată viața. Apoi un iepure m-a mâncat și pe iepurele ăsta l-a mâncat o vulpe, dar la decartat rapid având în vedere că iepurele ăsta e un curent demențial.

Îmi stâng focul mațelor cu niște saleuri și îmi pipăi chitanțele mototolite în buzunare. Carlo decartează într-un coș de metal cu pereții plasă, deci nu-i prea mare lucru.

Portretul meu robot în peretele oglindă din burta iepurelui decartat de vulpe.

Îmi strâng părul în coc și-mi trec o periuță de dinți prin el și-un pix. Privesc cerul băii și Geanina îmi spune că se vând deja 2 concepte. Am devenit exhibiționist pentru că artiștii nu mai există… privesc cerul băii și mă gândesc că încrederea mea în planetă e intactă și umanitatea nu are nimic de a face cu asta. O să ne decarteze așa cum se decarteaza chiriașii nesimțiți… așa cum decartează Carlo… sau vulpea.

Sinuciderea presupune un ritual sau un fel de pași… ceva în genul ăsta scria un amic de-al meu în lucrarea lui de licență despre sinucidere.

Ritualurile sunt pentru sălbatici… or eu…

… sunt un civilizat.

Pocnesc cianurica din degete și o contemplez cum plutește deasupra capului meu apoi o prind între molari cu precizie de cowboy…

Încordez… poc

Geanina se repede să mă prindă…

Să atârni din tavan e prea mainstream, iar să-ți zbori creierii prea Thompson.

Badabing… badaum…

Sunt mort.

În legătură cu TORRENTul

norbertmatei — Sun, 26 Jun 2011 09:22:55 +0000

TORRENT… un SuperPoem de SGB (Stoian G. Bogdan) sau un supertrip, care în amestec cu propria-mi imaginație, pe nerăsuflate, asemenea unei bucăți mici timbru îmbibat cu acid ce se dizolva lent în toată carnea mea, mi-a indus în creier una dintre cele mai zdruncinate experiențe literare

În legătură cu criticile negative de până acum la adresa TORRENTului: dintre toți autorii tineri care au publicat până acum și au ales să transpună experiența drogului… mai toți au dat dovadă de romantismul și estetica atent modelată, generată de alte filme, alte cărți etc. În principal… o experiență boemă. Ei bine dacă aveți tupeul să luați în mână TORRENTul veți fi aruncați de SGB în mintea unui drogat îm varianta „uncut” și veți fi lăsați acolo să găsiți singuri calea de ieșire. Nimic boem, nimic înfrumusețat sau îndulcit. SGB nu este un iluzionist ci mai degrabă un alchimist.

În legătură cu viziunea autorului: nu e confortabil să-l citești și tocmai de aceea e frumos. Mai frumos decât multe alte romane închipuite și ghicite pe alocuri. Modul în care este redactat, cu amestecul de gânduri, frământări și “coșmaruri” aduc la lumină mintea în stare brutî a unui junkie, care poate fi a oricăruia dintre noi. În timp ce încerci să parcurgi fiecare pagină cu bine nu poți să nu te gândești la toate prostiile și scârboșeniile care îți trec ție prin cap zilnic. Meditând asupra reacțiilor din partea publicului și criticilor la adresa TORRENTului… realizezi mai mult ca niciodată că dacă toate gândurile tale ar putea fi văzute, auzite sau citite ai fi linșat fără ezitare de mulțime. Înainte să realizezi… TORRENT devine o experiență personală.

În legătură cu aroganța luciferică a autorului: nu mă dreanjează. Nici cea de care dă dovadă în viața reală, nici cea din ficțiune, iar dacă o extremă există și anume cea a autorului deosebit de introvertit, retras și speriat de lucrurile din jur, atunci și opusul trebuie să existe și să se manifeste caatare. TORRENT nu ar putea exista fără aroganța lui SGB așa cum este ea, în toate formele sale.

TORRENT este un drog, un trip continuu lipsit de menajamente sau falsuri, iar asemenea unui drog nu ar trebui să îți pese de ”ce învârte” dealerul ci numai de doza pe care ți-o oferă. TORRENT este un SuperPoem sau un SuperManifestPsihedelic. Este exteriorizarea unei minți radical de sinceră și chinuită de monștrii înconjurători ai societății, dar puține îl pot atinge cu adevărat pe alchimist. TORRENT este un manuscris de gherilă sau underground… spuneți-I cum vreți. TORRENT este o controversă și mai degrabă o rupere a plictisului și a învârtirtii în jurul cozii din viața de zi cu zi.

Da. TORRENT nu este pentru toată lumea cu atât mai mult cu cât este ”ceva” tare. Ceva ce o să-ți rupă capul în câtevea secunde și o să te teleporteze până la soare și înapoi. Și cine a spus vreo dată că drumul până la soare e o plimbare în parc? Nu. TORRENT…este. Și punct.

TORRENTul poate fi gasit aici

bla bla bla bla

norbertmatei — Tue, 19 Apr 2011 18:31:00 +0000

1. BookLandul a fost întradevăr sub aştepările mele. Sorry dudes, dar sper sa fiti mai ok la anul. Nu intru în detalii.

2. Am luat premiul doi pentru proză la Concursul Naţional de Literatură “Reţeaua Literară”…cool enough. mulţumesc mulţumesc etc etc etc

3. Am recitit Fight Club pe tren si un ţărănuş prost, care într-un mod şocant am aflat ca îmi e coleg de liceu ( la profilul muzică şi deh aştia ar trebuie să fie educaţi, gen …b-b-bulshit), mă tot întreba “WA DA PI TINI NU TI DOARI CAPU DI ATÂTA ŞITIT? DA ŞII ASTA? POVESTI?”. Era întors cu un “profesor” de la un concurs de muzică populară şi îşi suna prietenii să-i întrebe dacă l-au văzut aseara pe etno… hahahaha…Allcreator of being thx for playing such a bad taste joke on me. P.S: Fuck you!

4. ……………..

5. ……………..

6. Multumesc mie ca n-am apucat sa completez 4 si 5

Ne vedem la BookLand

norbertmatei — Sat, 16 Apr 2011 07:12:00 +0000

Cica sunt nominalizat in cadrul concursului de literatura “Reteaua Literara” la premiul pentru proza.
Premierea se va face in cadrul targului de carte BookLand care se va tine la AFI Palace Cotroceni intre 15-17 aprilie. Vor fi anuntati si castigatorii premiului pentru poezie cat si cei pentru cartea anului.

De ce fug scriitorii după cocarde şi sclipici?

norbertmatei — Wed, 30 Mar 2011 09:30:00 +0000

http://www.bookiseala.ro/fuga-scriitorilor-dupa-cocarde-si-sclipici/52338.html

Carnavalul ororilor

norbertmatei — Thu, 24 Mar 2011 14:41:00 +0000

Subestimasem cu mult efectul drogului şi intensitatea cu care voi trăi fiecare gură de aer din seara aia. Extremităţile mele începuseră deja să capete aspectul nisipos şi gata de descompunere al castelelor de nisip, iar spaţiul temporal şi-a pierdut orice valoare şi transparenţă.

Era ceva în genul orei de crepuscul când noaptea se bagă peste zi şi o dă cu pumni şi picioare jos din pat. Afară ploua. Nu ştia nici unul dintre noi încă ce căutam acolo, la etajul zece al unui oarecare hotel parizian înconjuraţi de resturi peste resturi de rooom-service. Era o treabă futută rău şi nu înţelegeam ce vroia lumea de la noi. Nu puteam, oricât m-aş fi străduit, să pun cap la cap aşteptările celor din jur cu chestiile pe care pot să le dau de obicei eu. Ceva mai devreme îmi văzusem moaca albă şi veselă la TV, sub ea stând scris: Victor Thomas – artiste avant-gardiste et pop icon. Auzi frate, cică Victor Thomas POP ICON. HAhaHAaaaaa! Eram întrebat de-o tipă simpatică dacă mi-a plăcut showul YSL şi ce părere am avut. Sunt sigur că în momentul ăla Simon ar fi putut să scoată ceva inteligibil şi mega important, despre care toată lumea să vorbească mai apoi, dar eu nu sunt Simon. Se pare că am spus că „A fost mega!”. Da, păi, a fost MEGA… adică la cam atât se rezumă aprecierea mea pentru haine. Îmi plac, sau nu. Mna, pula mea…

Brick lovea cu două beţe de percuţie aerul, iar Ana înjura singură şi îşi vomita măruntaiele în closet odată la fiecare două paragrafe. Ana e una dintre tipele alea super slabe şi bune de pulă pe care le vezi în reclame sau reviste şi te gândeşti la cât de perfectă ar fi viaţa ta lângă ele, dar nu ştii că în realitate sunt 3 părţi anorexice/ 3 părţi Complexul lui Oedip mega dezvoltat.

Eu unul mă puteam privi într-un cadru vibrat, filmat de undeva dintr-o stânga ciudată, lăsat cu spatele pe fundul scaunului şi cu picioarele răsfirate pe covorul ars de ţigări şi jar de narghilea, cu sacoul aşezat frumos pe spătarul scaunului, cu mâneca stângă a cămăşii trasă în sus, cu cravata legată strâns în jurul braţului, iar între buze cu o jumătate de ţigară stinsă. Îmi punctul ăsta îmi puteam privi deja interiorul meu proiectat pe aerul din faţa mea. Dacă cineva s-ar fi încumetat să ne fotografieze ar fi descoperit şocat, pe filmul aparatului, proiecţia plină a ectoplasmei ce se înălţa la tavan din creştetele noastre crăpate larg şi emanând un puternic miros de sulfur.

Podeaua vibra şi puteam distinge în tălpi acorduri de dub-step. Fetele cazate în camerele de sub noi dădeau un mega-party după ce se fâţâiseră toată ziua pe tocuri şi naiba ştie câte ţinute. Ştiam că suntem invitaţi pentru că tocmai 3 prăjini blonde, bete şi drogate năvăliseră în cameră şi scoseseră simultan nişte ţipete menite să ne atragă cu un etaj mai jos. Într-un trib nativ-american ţipetele alea ar fi fost interpretate ca semnale de împerechere. Şi totuşi, cine spune că nu asta au însemnat?

- Ce băgaţi? A spus una dintre ele aşezându-se în poala mea.

- SWEEET! A exclamat alta observând sculele de pe măsuţa de cafea.

- Putem să…

- Mi casa e su casa! Am îndrugat eu rânjind într-o spaniolă stâlcită.

Gagicile se puseseră pe treabă, iar aia din poala mea s-a ridicat lăsându-mă cu o erecţie de toată frumuseţea. În mâna dreaptă pipăiam superba structură moleculară a sticluţei de medicament pentru desfundarea căilor respiratorii. Pe o mie de table aş fi putut înşira bucuria matematică şi precizia cretină pe care o puteam simţi vie în buricele celor 5 degete. Schizofrenia lui Brick e însoţită de zgomot şi gemete alerte. Ritmuri de goa îmi inundă timpanele când Brick râde, iar manechinele de pe podea gem şi icnesc apăsând rând pe rând pistonul seringii. Ana ar putea foarte bine şi să moară acolo, cu capul supt în ţeava de canalizare, că nimeni nu ar lua-o în serios. În momente ca acestea realitatea devine doar o problemă de perspectivă şi ghinion de cei ce iau cu ei tripul când se întorc înapoi în realitate.

Siluetele întinse pe covor capătă forme odioase, iar una dintre ele se aburcă pe mine şi mă linge pe gât. E urâtă, iar asta îmi place. E expresivă.

În cameră intră alte două tipe şi, sfioase, se servesc din marfa noastră. Una dintre ele face botezul pliculeţului cu coca şi îl întinde pe toată masa, apoi se apucă să împartă totul, atentă, în linii subţiri şi lungi. Ana iese din baie şi se aruncă cu nasul în pelicula albă fornăind ca o iapă în călduri. Se lasă pe spate şi începe să geamă. Brick tremură și balele îi curg lungi până pe podea, iar două distruse încearcă să își facă de cap cu el. Platinata de pe mine îmi bagă limba în gură, dar mă scutur încercând să o dau la o parte. Alta mă descheie și îmi trage pantalonii de pe mine aruncându-mii undeva prin cameră. Mi-o ia în gură, iar aia de a încercat să mă franţuzească cu gura i se alătură la munca de jos. Brick primeşte acelaşi tratament de la Ana. În apartamentul nostru se adună mai multă lume cu apetit pentru pornografie şi orgii cu organele înmuiate în cocaină şi dava.

„Pune sub semnul întrebării tot ceea ce vezi. Spune tot ceea ce gândeşti… mărog, nu chiar tot… gen, ştii tu!” îmi spune portofelul cocoţat pe pieptul meu. Îmi vorbeşte printre dinţi galbeni, iar un ochi i se zbate în strabism.

- Îţi fuge un ochi! Îi răspund eu.

- Poftim? îmi răspunde râzând și cu pula în mână, una dintre fete.

„Ce spui coaie, mai punem de o porţie?”

Nu vreau să-i răspund.

„… hai că pe asta ţi-o prăjesc eu… cu mâna mea… gen, ştii tu!”

- Tu nu ai mâini! Îi răspund în şoaptă, speriat, cu barba în piept, înăbuşindu-mi câteva spasme de vomă.

„PARIEM?” îmi răspunde portofelul în timp ce mâna mea stângă mă pocneşte peste ureche.

- BINE BINE AI! Urlu eu fără ca cineva măcar să bage de seamă.

Îmi arcuiesc coloana vertebrală în sus, ca posedată de o forţă necunoscută, şi decartez fără reţineri o repriză completă pe feţele şi în gurile celor două urâte. Privesc în sus cu respiraţia tăiată în timp ce urâtele încearcă să mă mai stoarcă de încă o tură. Ectoplasma grasă ce planează deasupra mea vibrează şi pulsează. Saliva îmi prinde gust de fiere, iar dinţii îmi iau foc. Portofelul sare la gâtul meu. Mă ridic ţipând şi îmi trag boxerii.

Am ieşit pe hol panicat şi scârbit. Abia atunci, când am încercat să-mi pipăi braţul stâng, mi-am simţit muşchii mâinii încordaţi şi o seringă atârnând din venă. Una dintre hidoase îmi mai administrase o porţie la comanda portofelului obscen. M-am lăsat prelins pe perete, până jos, înfingându-mi mâinile în tâmple şi trăgând de carnea capului în jos spre obraji, gât şi inimi. Gura mi se căsca asemenea unei supape care stătea să plesnească sub presiunea a prea mult aer. Am urlat şi prin urlet m-am simţit nemuritor, dar numai pentru o clipă, apoi, fără să mai gândesc, am luat-o în jos pe scări.

Cobor grămadă pe scările ce par să se înmulţească cu fiecare pas. La etajul inferior mă întâmpină un arlechin asiatic ce ţine în mâini două halci crude şi sângerânde de carne.

- Buna tipule, intră! E LOC PENTRU TOŢI. Îmi spune cu gura contorsionată într-un pătrat mototolit.

Intru de-a buşilea pe uşile larg deschise ale apartamentului de lux în care se dă petrecerea. Transpiraţie. Paranoia. Insomnie trează. Sute de figuri mascate şi vopsite mi se perindă prin faţa ochilor dându-mi impresia ca toate mă cunosc, dar eu nu am cunoscut niciodată atât de multe feţe. Mă simt deshidratat şi mă iau cu naşpa. Supra doză. Comă. Leşin. Stop Cardiac. Moarte. Cuvinte ce mă lovesc brutal în creier şi mă zdruncină până la marginea conştientului. Un satir tânăr, cu pieptul vopsit în roşu, cu picioarele de ţap contorsionate şi închircite într-un scaun cu rotile îmi oferă un pahar cu apă. Îl dau peste cap cu poftă, iar satirul se apropie şi îşi trece mâinile pline de inele şi lanţuri aurii peste abdomenul meu gol. Mă răsucesc şi dintr-un pas sunt în mijlocul mulţimii de creaturi. O femeie cu cap de zebră îmi zâmbeşte, iar un detaşament de zâne se oferă să mi-o sugă. Îmi spun că numai toate de-o dată pot face o treabă bună, căci cocoşelul meu e prea mare pentru una singură dintre ele, dar ar fi bucuroase să-mi facă pe plac şi să se lăfăie apoi în slobozul meu ca într-o baie terapeutica cu spumă. Un centaur frumos şi zvelt ridică o cupă în cinstea mea. Un copil cu cap de vacă se împinge în mine şi scoate un urlet furios. O întind înspre prima uşă.

Mă găsesc în bucătărie printre bucăți de gresie sângerânde şi borcane cu intestine. Un miros puternic de peşte îmi irită nările făcându-mi să-mi acopăr nasul. Îmi fac loc printre oale cu smoală, vase gigantice de sticlă şi instrumente de măcelărie. Aud ţipete şi mugete de durere. Mă furişez pe un hol îngust până în faţa unei uşi crăpate din spatele căreia par să provină ţipetele. Ceea ce pare la prima vedere a fi o baie, nu e. În mijlocul încăperii, pe o masă de metal e întins şi legat cu hamuri din piele un triton imens, cu părul azuriu, cu muşchii verzui bine definiţi şi acoperiţi cu tatuaje tribale pictate cu alb şi cu o coadă imensă de peşte, cu solzi de culoarea smaraldului, zbătându-i-se nebuneşte. În jurul lui, cinci femei, goale puşcă, cu aripi negre imense de corb şi cu gheare de vultur în loc de picioare, îl strunesc cu putere până când acesta rămâne ţeapăn şi încordat. Gura tritonului, înconjurată de o barbă albă şi deasă, urlă pentru ultima dată. Una dintre femeile vultur ridică un pumnal deasupra capului şi cu un ţipăt subţire şi scurt îl implantează în pieptul tritonului. Tritonul se zbate în agonie. Celelalte patru înjunghie şi ele la rândul lor în abdomenul încordat, scoţând aceleaşi ţipete asurzitoare. După ce el nu mai depune nici un fel de rezistenţă, femeile vultur ridică trupul hăcuit cu capul în jos şi îi crestează jugulara, aşezând sub cap un vas încăpător pentru colectare. Sângele tritonului are culoare oxigenului lichid. Un albastru superb care îţi fură ochii. Toată scena mă fascinează, iar în cele din urmă mă face să vomit. O întind înainte să fiu văzut. Înapoi în hol, înapoi în jos pe scări. Frica îmi îngheaţă oasele. Dacă or să sfârşească toţi ca tritonul acela? Femeile vultur or să ne scurgă de sânge pe toţi, iar eu nu am de gând să fiu unul dintre ei. E prea târziu ca să îi mai anunţ pe restul de la etaj. Dă-i în pula mea. La dracu, trebuia să-mi salvez pielea…

Apăs butonul liftului ca un disperat. Zânele, prinţesele mascate, pederaştii şi travestiţii ce se perindă pe lângă mine înspre petrecere mă împung cu priviri galeşe şi îmi aruncă câte o remarcă perversă. Liftul se deschide cu un „ding” subţire şi dinăuntru îşi face loc un tip gol. Trece pe lângă mine râzând şi sorbind zgomotos dintr-un pocal, iar pe spatele lui observ ataşat un alt tip, identic cu el, cu capul in jos, care soarbe din acelaşi tip de pocal, numai că mai mult stropindu-se pe faţă şi pe cap. Lipiţii ăştia doi sunt urmaţi de opt balerine îmbrăcate în alb care merg numai în piruete căci spre oroarea mea, pot observa că au fiecare câte un picior amputat de la jumătatea coapsei..

Privesc liftul gol. Zăbovesc. O iau la goană pe scări. Mă izbesc în vulpi cu 200 de cozi şi draci înconjuraţi de nimfe goale pline de handicapuri oribile. Trec pe lângă oameni broscoi care şi-o sug între ei şi femei cu două capete şi patru sâni care şi-o trag cu tigri sau cai.

Absolut tot ce mă înconjoară scoate sunete ce îmi aruncă urechile în dureri şi ţipete. Pereţii se mişcă şi vorbesc. Totul în jurul meu se fute cu totul din jurul lui. Îmi înfing mâinile în cap până la cot şi încerc din răsputeri să îmi trag afară nervii optici cu tot cu ochi.

Hotelul ăsta e un carnaval oribil… un carnaval oribil într-un muzeu mort.

M-au găsit înspre dimineaţă, hoinărind derutat, pe lângă marele turn. Priveam totul cu o curiozitate asiduă şi eram foarte interesat de structura a tot ceea ce mă înconjura. Un bărbat care umblă în chiloţi prin mijlocul Parisului, spun eu, atrage foarte repede atenţia. Nu am opus rezistenţă şi m-am arătat mai degrabă prietenos şi iubitor. Ştiu că unuia dintre ei i-am dat un pupic pe obraz şi era cât pe ci să îmi iau una în bot. M-au adus la secţie şi scumpii de ei mi-au dat şi o pătură cu care să mă acopăr. Nu avem acte la mine, aşadar, eram John Doe în toată regulă, mă rog, cu excepţia faptului ca nu eram un cadavru. Nefiind cetăţean francez ar fi trebui să fiu uşor de găsit. Televizorul din biroul unuia dintre comisari le-a uşurat treaba. Difuzând în reluare evenimentul de aseară mi-a fost afişată moaca şi numele. Comisarul a dat imediat un search pe Google, presupun, sau în baza aia a lor de date şi m-a găsit imediat. Îmi reveneam deja aşa că m-au lăsat să dau un telefon. L-am sunat pe primul om pe care ştiu că mă pot baza. Pe Simon. Mi-a răspuns Grette, somnoroasă şi confuză, iar în cele din urmă mi l-a dat pe Simon. I-am explicat numai ce îmi aminteam apoi a luat telefonul comisarul şi i-a explicat care-i treaba cu puştiul pierdut din mine. Simon a spus că ajunge imediat. După aia m-au băgat înapoi în celula în care eram cazat cu doi arabi ciudaţi, trei beţivi care dormeau şi dădeau vânturi în somn şi câteva prostituate scandalagii care urlau fără oprire. Am adormit învelit în pătura aia rigidă fără probleme până unul din poliţişti mi-a strigat numele, a deschis uşa şi mi-a spus că pot pleca.

Simon mă aşteaptă în hol şi când mă vede izbucneşte în râs.

- Da’ ce pula mea ai făcut mă Victore? Nu. Mai bine nu îmi spui. Păstrăm pe mai acuşi. Hai, te duc înapoi la hotel. Şi începe din nou să râdă isteric atrăgând privirile poliţiştilor înspre noi mai tare decât până acum.

- Taci în pula mea de prost. Nu mai râde. Haine?

Mă priveşte cu sprânceană ridicată.

- Pentru ce haine? Arăţi super aşa… mă mir cum de chiloţii ţi i-ai păstrat.

Îl urmez pe Simon în maşină şi observ mirat că e maşina lui şi că el conduce.

- Simon, ce dracu’?

- Te pomeneşti că vroiai să îl trezesc şi pe şofer pentru tine… eşti super amuzant Victor. Începe să râdă din nou, dă drumul la muzică şi porneşte înspre hotel.

- Nu mă du înapoi la Hotel… căcat… nu ştiu … dumă la alt hotel. Ai laptopul în maşină?

- Te duceam oricum la alt hotel, Victor. Dacă ai ajuns în halul ăsta îmi imaginez că nu ai plecat de bună voie de acolo… sau…

- Numai nu mă du acolo. Te rog. Laptopul…

- Vezi că e notebook-ul lui Grette în spate.

Scotocesc printre hainele şi revistele de pe bancheta din spate până scot afară agenda. O deschid şi încep să scriu.

- M-am răzgândit. Hai la o cafea mai întâi.

- Cum zici tu, Adam!

Urmează câteva momente de linişte.

- Ce naiba tot scrii acolo?

- Din moment ce te-ai lăsat de scris n-are sens să îţi povestesc cu ce filme m-am luat aseară şi nici experienţa cap coadă, deci scriu eu şi poate cândva scoţi ceva din asta.

- Mhm. Sper doar să nu fi lăsat vre-un cadavru în urma ta pe acolo.

- Căcat! Exclam eu amintindu-mi brusc de Ana. Ana! Sper să fie ok.

- Cine-i Ana?

- Prietena mea. Îi răspund eu la fel de surprins de răspunsul meu ca şi el.

- Prie…ce? Stai că nu mă prind…

- Nimic. Ia şi condu.

- Ok, ADAM!

Râde din nou. Deschide geamul şi aprinde două ţigări, iar pe una mi-o întinde mie. Răcoarea de afară mă înviorează complet. Cursorul clipeşte… Subestimasem cu mult efectul drogului şi intensitatea cu care voi trăi fiecare gură de aer din seara aia…

"Pentru inimi"

norbertmatei — Sat, 12 Mar 2011 17:41:00 +0000

“Uită-te în ochii mei! Nu-i nimic dacă eşti speriat, aşa sunt şi eu, dar suntem speriaţi din motive diferite. Eu sunt speriat de ceea ce nu o sa devin, iar tu eşti speriat de ceea ce aş putea să devin. Uită-te la mine! Nu o să mă las bătut acolo unde am început. Nu o să mă las să sfârşesc de unde am pornit. Ştiu ce se află în mine, chiar dacă tu nu îl vezi încă. Uită-te în ochii mei! Am ceva mai important decât curaj. Eu am răbdare. Voi deveni ceea ce ştiu că sunt.”

Mesajul este unul trimis de Michael Jordan, dar de cat sa il postez in engleza sau sa ma limitez la comoditatea de a posta link-ul am zis ca merita tradus. Sper sa ajunga la inima tuturor si sa ridice moralul cui are nevoie.

Monologul unui demiurg decăzut – p.w.d by Agra

norbertmatei — Mon, 21 Feb 2011 18:28:00 +0000

Monologul unui demiurg decăzut

de Andrei Agrapine (Agra)

A închis ochii, sprijinit cu braţele de chiuvetă, la bustul gol, şi îşi încorda subtil muşchii în caz că totuşi există o cameră ascunsă pe undeva menită să-i filmeze viaţa. Aşa îi plăcea lui câteodată să se joace cu o speranţă salvatoare de banalităţi şi anihilatoare a efemerităţii triste si absurde. Că totuşi există un sens, că el este amalgamul idealizat de echilibru şi centrul de greutate al existenţei umane şi e doar o chestiune de timp până când el va exploda de genialitate şi va revoluţiona ştiinţa, religiile, percepţia, simţurile şi modul de a respira al acestor homo sapiens bipezi şi cocoşaţi şi cu sinapsele lor care se rotesc mereu în cercuri colţuroase, vicioase şi roase, iar Dumnezeu va deveni în acel moment doar o zână. Se va auto demitiza din bunul simţ al propriei moralităţi cariate, iar atunci, apoteotic, crucile vor sucomba, oxigenul se va nota cu I, de la Ion, gravitaţia se va anestezia oportun – coroana îi va pluti pur şi simplu de asupra capului, moartea va comite suicid – redefinirea eternităţii, iar Ion, asemenea unui zbor de fluture emancipat sub un curcubeu finit de limitele infinitului – rearanjarea spaţiului.

Va deveni Hyper Ion.

Profetul de la fără zece

norbertmatei — Sun, 20 Feb 2011 11:07:00 +0000

Porfetul de la fără zece

Victor cade de pe spatele cămilei şi se holbează la sânii urangutanului,

Cămila pleacă şi Victor rămâne,

Victor aşteaptă un elefant.

El poate să mestece ziduri de beton

Şi cară în valiza lui paturi în care nu va putea în veci să doarmă.

Victor jonglează cu plăcinte de cărbune,

Îşi bagă capul în gura femeii, fără ca ea să-l muşte

Şi în acvariu cu publicul încins în cămăşi de forţă.

Victor nu e acrobat şi nici artist.

Victor colecţionează gunoi şi aruncă resturile refolosibile.

Victor plânge plin clavicule,

Iar în abdomen are un sertărel plin cu benzidrină.

Îşi injectează în cap bălegar,

Iar pe gură scoate vânturi siberiene.

Victor măsoară canoanele artistice în beri,

Iar în mine şi în el încap vre-o 4 lăzi.

Victor ne spune să tăcem, apoi să ţipăm, apoi să ne suim pe acoperişuri.

Victor spune să trăim.

Îşi alungeşte picioarele până la următorul bancomat

Şi îşi reglează conturile cu o şurubelniţă de sticlă,

Făcută din ochii unui beţiv orb înjunghiat noaptea trecută.

Victor îşi umblă la fonduri şi ne spune să trăim.

Ne spune mereu că Dali a avut mustaţa,

Iar el, el are burta…

Şi nimeni ca al lui păr pe burtă nu are,

Crescut din mătăsuri mamiferice şi îmbibat cu putori ancestrale.

Victor e dadaist în gândire şi suprarealist în maţe,

Scoate chitanţe, ziare şi reviste pe urechea stângă,

Iar pe aia dreaptă scoate miere de albine.

Victor stă în mâini şi creează cu picioarele,

Împarte aceeaşi pipă iute cu Kerouac,

Stoarce aceleaşi mâţe cu Pullock

Şi împarte aceeaşi pumni cu Tyler Durden.

Victor ne spune să transpirăm acid sulfuric, dar fără să ne rănim

Apoi îşi deschide sertărelul cu benzidrină.

Victor ne spune să ne tăiem venele, dar fără să picurăm sânge.

Apoi înmulţeşte berea şi ţigările pe muntele democraţiei,

Iar mai înspre dimineaţă…

Victor va merge pe petrol!

Cei ce se vor îndoi de el vor fi înrolaţi în armată,

Iar cei ce nu, vor primi 4 degete proaspăt amputate.

Victor fâlfâie din două aripi: una de vultur şi una de metrou;

Se ridică la soare, neluând în seamă cerul sau viaţa.

Victor moare… şi odată cu el strănutăm şi noi.

Demon Victor, Demon noi, Demon voi.

Război între tigăi şi răfuială între ceasuri.

Timpul e ţinut strâns la subsuori.

VICTOR NU EXISTA!

135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi

norbertmatei — Sat, 19 Feb 2011 16:43:00 +0000

Astăzi se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris)