Recidiva 34.28 – Prin foc şi pulan
de Norbert Matei
Pentru Camaradu’, oriunde ar fi el.
*
E pe undeva pe la 3 dimineaţa când eu şi Acidu’ ne dăm întoarse, înghesuiţi lângă closetu’ jegos din tren. Pun restu’ de carton, cu un pic de OCB aprins, în gură, cu jaru’ poziţionat atent să nu mă frig la limbă. Acidu’ îşi face palmele căuş peste gura mea şi inspir pe nas apoi suflu cât pot de tare pe gură. Acidu’ trage. Ochii i se înroşesc apoi subţiază şi se decuplează de la gigel într-o tuse seacă şi spasmodică.
- Ai suflat ca bou’ mâncame’ai, îndrugă Acidu’ înfipt cu monturile în perete şi scuipând flegme groase în budă.
Pun cartonaşu’, acum mic şi sclipitor, între buze şi trag adânc în piept. Urma de jar se desprinde, pluteşte puţin şi se stinge în drum spre podeaua plină de pişat. Arunc mucu’ pe geam şi tresar în bubuituri şi voci îngroşate pe fundal.
- POLIŢIA TRANSPORTURILOR! BILETELE LA CONTROL!
Eu şi Acidu’ ne căcăm pe noi. Paranoia e unul dintre efectele nu prea plăcute ale fumatului de căcat.
- POLIŢIA TRANSPORTURILOR! Insistă vocea.
Deschid uşa calm, ţinându-mi pălăria la piept ca la mort şi fac un pas mare în spaţiul dintre vagoane. Acidu’ mă urmează sfios, cu gluga trasă peste creasta roşie de cocoş, privirea în pământ şi mâinile îngropate adânc în buzunarele hanoracului. Kinder, Camaradu’ şi Obuz se cacă pe ei de râs când ne văd. Faze de căcat.
- GARDA MĂ COCOŞEL! Urlă Camaradu’ cu vocea lui grosă de alcoolic irecuperabil. FÂNU’ LA CONTROL!
Camaradu’, sau Radu Camaradu’ e un tip pe la vreo 42, urât cu crengi, cu vreo 3 dinţi şi buze mereu vineţi de la alcool. E profesor de istorie din Alba Iulia deşi atunci când îl vezi te tot întrebi cum naiba ar putea să fie aşa cineva profesor de vre-un fel. Beţivan şi vagabond de profesie care colindă ţara în lung şi în lat cam de când era ca noi. Lumea îi spune Radu Camaradu’ pentru că li se adresează tuturor cu, „Camarade!”. Camaradu’, chiar dacă poate sună ceva în genu’ ca „ tovarăşu’” , e legionar până în măduva oaselor şi din câte ne povesteşte el a şi fost sancţionat în repetate rânduri pentru că le spunea elevilor „ …adevărul despre Mihai Eminescu!”. Poartă pe el mereu o haină veche neagră, în două rânduri de nasturi, bătută pe tot reverul drept cu insigne imprimate cu portretele lui Horia Sima, Mihai Eminescu, Himmler şi nu în cele din urmă cu, Crucea de Malta şi Crucea Celtică. De Hitler zice că fost un muist lacom şi prost şi nu-l suportă de nici o culoare.
- Hai mă guriţă în compartiment că trece Naşu’ în ture pe aici şi nu vrea s-o ardem prin tot vagonu’. Spune Kinderu’, moralistu’ găştii. Obuz râde înfundat şi îşi tot trage nasu’ uscat după ce şi l-a vârât prin vre-un plic de Special Gold.
Opt am pornit din Buzău: Eu, Kinder, Camaradu’, Obuz, Agra, Acidu, Maria – pretena lu’ Acidu’ şi Gogoi. Am rămas şapte, după ce Gogoi a rămas amanet printr-o haltă, după ce a coborât să-şi cumpere ţigări şi trenu’ a plecat fără el.
În compartiment Maria spune nişte bancuri răsuflate la care Agra râde ca spartu’. Îl vede pe Acidu’ şi începe să se smiorcăie că am tras fără ea. Îi zice că n-o iubeşte şi că o să-l lase naibii de meltean zgârcit ce e el, dar Acidu’ devine fermecător foarte repede, o cuprinde şi cu ceva mozoale o dă gata, mai ales că mozoalele lui au acum probabil gust de haş. Kinder se bagă pe locu’ lui de la geam, îşi trage şapca pe ochi şi continuă discuţia despre revoluţia din 89’ cu Radu Camaradu’, într-o poziţie care îţi indică în toate modurile că ar vrea să doarmă dus. Obuz ia un gât din pet-ul de bere umplut cu apă, apoi îşi toarnă câţiva stropi în palmă şi îşi umezeşte chelia. Tre’ să recunosc că-i cald în draci. La urma urmei e mijlocu’ verii. Eu îmi trag pălăria pe ochi, mă învelesc cu hanoracul lui Agra, îmi bag căştile în urechi şi încerc să-mi iau somn. Savurez fiecare vers din „Too Hot” a ălora de la The Specials şi depăn amintiri în capul meu. Îmi amintesc de vremurile mişto în care eu, Agra, Spektru şi restu’ pulilor rebele de prin oraşu’ ăla de căcat, o ardeam pe câmpul de la marginea periferiei şi băgam bere le pet şi câte o pârlită de sticluţă de rachiu. Sau atunci când puneam sticle de vin goale pe butuci, în curte la Agra, şi jucam golf cu bâta de base-ball propulsând sticlele spre curţile şi casele vecinilor. Sau atunci când împingeam show după show la Agra şi venea tot oraşu’ şi tot oraşu’ ştia cine sunt fraţii Agra. Am uitat să zic că ăştia’s 3 de număr. Toţi 3 unu şi unu. Legendă fiecare în felu’ lui. Sau casa aia a soarelui răsare, nu chiar ca aia din New Orleans din piesa de la The Animals, da’ mai mult ca aia din Botoşani din piesa… din textu’ ăsta a’ meu.
Am călărit toate trenurile de pe toate rutele din ţară şi deja suntem cu toţi naşii ca şi cum suntem cu nişte naşi de botez. Ne ştiu, îi ştim, ne înţelegem, iar când naşu mai măreşte tarifu’ ne anunţă din timp. Merge treaba. Şi acum mergem la mare. În fine, prima dată era de mers în Bucale, da’ când am ajuns la Kinderu’ în Buzău am zis că pula mea, e prea labă în Bucale… aşa că na, am zis s-o sfârşim în Vamă. Că pula mea… aşa-i cel mai bine.
Piesa se schimba în „Rock The Casbah”. „Mişcarea punk din România’i de tot rahatu’!” îmi zic eu în capu’ meu cât îmi reaşez curu’ mai comod pe bancheta de muşama tipic CFR-istă.
- Băi Cocoş! Dormi mă pulă? Mă întreabă Kinderu’ trăgându-mi pălăria de pe faţă. Ia mă parte la discuţie, futuţi guriţa de scriitor!
- Iau mă, iau! Îngân eu somnoros, scărpinându-mi ochii şi trăgându-mi căştile din urechi. Şi despre ce pana mea vorbiţi?
- ACAAAAAAB. Caralii… despre ălelalte dăţi când ne-am spart… pula mea. Depănăm. Spune Agra după un gât sănătos de bere urmat de un râgâit primitiv.
Casca îmi răsună încă pe umăr cu muzica încă pe shuffle. Fredonez în continuare „Rock The Casbah”. Kinderu’ mi se alătură, iar Obuz îşi trage basca albastră a Mariei pe cap în aşa fel încât să semene cu un jandarm şi se strâmbă serios.
- VĂ ROG FRUMOS SĂ INTRAŢI ÎN MAŞINĂ NUMAI CU ACTELE. DACĂ DEŢINEI ARME ALBE VĂ ROG SĂ ÎMI SPUNEŢI ACUM! Râdem ca proştii şi începem să strigăm „PATRULA, PATRULA, PATRULA SUGE PULA. PATRULA, PATRULA, PATRULA SUGE PULA!”. Agra începe tare, ridicându-se în picioare, cu blugii uzaţi până la nimic, căzându-i peste boxerii în carouri, lăsându-i juma’ de cur afară în toată splendoarea: „MY DADDY WAS A BANK ROBBER AND HE NEVER HURT NOOOOBOOOODY. HE JUST LOVE TO LIVE THAT WAY AND HE LOVED TO STEAL YOUR … MOOOONEEEEEY!”
- Taicămiu’ e caraliu băgami-aş pula în el. Spune Acidu extrem de serios.
- Taicămiu’ face 25 pe Rahova pentru omor! Completează Obuz zgâlţănindu-şi şuncile de râs. A da, am uitat să zic că lu’ Obuz îi zicem Obuz pen’că’i super gras. Bombă atomică de-a dreptul… şi printr-o pură coincidenţă aia de la Nagasaki a purtat numele de Fat Boy, cum îi mai spunem şi noi de multe ori lu’ Obuzu’ nostru. Ce am uitat să mai zic de Obuz e că şi el a făcut vre-o 5, tot pe Rahova, pentru posesie, că numai la noi şi în America anilor 50 mai vezi aşa pedeapsă.
Continuă să râdă apoi urlă după alcool. Maria îi întinde sticla de rachiu şi îi spune să tacă dracului. Uşile glisante se trag ca mânuite de o forţă sinistră şi în compartiment îşi vâră capul un chip măsliniu, acoperit de o mustaţă din aia deasă şi slinoasă, care se revarsă până peste buza de jos, şi de o caschetă albastră de CFR. E naşu’ şi pare ceva cam înţepat la poponeţ.
- Mă băieţi, da’ mai uşior cu gălăgia. Ce dreacu? Doar nu sunteţi animale. Ştiţi că vă am la sufleţel ca pe copilaşii mei, că vă ştiu de ani de zile… da daţi-o şi voi aşea mai încet. Mai pe sailănt… cum ziceţi voi!
- DA ŞEFU. STAI FĂRĂ’UN STRES! Intonăm toţi sârguincioşi de parcă nici unu’ din noi nu ar fi mort de beat, de somn, de praf sau de alte prostii.
Cădem iar într-o tăcere amorţită. Kinderu’ şi Agra vorbesc ceva despre politică şi din când în când îşi mai amintesc de filmele porno comice şi alte rahaturi. Acidu’ şi Maria adorm unu’ pe altu’. Camaradu’ şi Obuzu’ împart opinii şi impresii despre sistemul penitenciar din România, iar eu rămân p’afară ca mereu. Ascult muzică pentru ceva vreme şi mă holbez pe sub borurile pălăriei la soarele care se screme timid să răsară undeva în depărtare. Mă gândesc la atâtea nopţi futute şi întinse pe trenurile CFR, câte poveşti şi câte dume memorabile, câte amenzi şi câtă panaramă. Mă gândesc că la un moment dat ar trebui să mă apuc să scriu o carte numai despre călătoriile noastre cu trenu’. Nu ştiu dacă ar fi Best Seller, dar ar fi ceva cum nu s-a mai văzut pe plaiurile noastre de mioriţe curve şi ciobani proşti. Ilie Moromete era un ţăran ignorant, iar Ion un căcat naiv care se visa Dinu Patriciu. Da, ştiu, sună revoltător şi s-ar putea să nu vă fiu pe plac, da’ vă asigur că nu’s incult şi nici ignorant şi că mi-am luat doza mea de romane clasice şi am şi-o veste pentru voi: SUNT DE TOT CĂCATU’ DE CAL, COAIELE DE CĂMILĂ, CURU’ DE ELEFANT ŞI SLOBOZU’ DE GALAXIE. Ce ca pula’i când mă enervez în gând. Futui. Mai bine ies pe palier să mă răcoresc. Mai pipăi ceva în punga cu tutun din buzunaru’ sacoului şi mă gândesc că mai încolo ar merge ca uns un cui.
*
Mă sprijin de fereastra întredeschisă şi savurez curentul rece ce îmi loveşte faţa. Îmi revin. O s-o las mai moale cu alcoolul. Măcar până ajungem în Vamă.
Îmi scot o bucată de OCB, tutun, un filtru şi mă pun pe rulat. Mă sprijin cu spatele de uşă şi încerc să mă desprind de cuvintele fără sens care se izbesc random în urechile mele din compartimentul de alături. Termin de rulat unu’ şi mai e până în următoarea staţie, aşa că mai rulez unu’ şi încă unu’ şi încă unu’, până aproape că îmi umplu tabachera. În compartimentu’ de alături se face linişte… şi uşile se trag în părţi. Îşi face apariţia o dulceaţă de puştoaică, cu părul blond auriu, tuns în stilul bob-ului franţuzesc, înaltă cam cât mine, îmbrăcată super ultimu’ răcnet, de genu’ cum vezi pe Lipscani sau prin cafenelele din Dorobanţi. Îmi zâmbeşte timidă apoi îşi întoarce capul spre acelaşi răsărit cretin ca şi mine.
- Mă scuzi! Rupe ea tăcerea după un timp în care eu aproape aţipesc în coate, pe bara de sub fereastră.
- Da… zi!
- Nu ştii? E ok dacă fumez aici? Are cel mai mişto zâmbet pe care l-am văzut vre-odată. De când m-am despărţit de Diana toate zâmbetele şi tot ce văd la orice gagică îmi aminteşte de ea, dar asta nu, asta e total altceva.
- Păi au decuplat mai devreme… deci ăsta e ultimu’ vagon, iar după ăsta vine clasa I unde e pus lanţ cu lacăt că să nu se treacă acolo… deci naşu’ n’are treabă pe aici până la următoarea staţie…
- Deci?
- Deci dă-i drumu’ şi simte-te bine!
Îşi bagă căştile în urechi, îţi aprinde o ţigară, apoi se lasă pe spate în aceeaşi poziţie de ştrengar care o arde prost lângă scara blocului toată ziua numărând mâţe şi mâncând seminţe.
Îmi trag un cui din tabacheră, îi dau foc, îmi ridic reverele sacoului, îmi las pălăria pe ochi şi încerc să mă iau cu filme în care dorm şi nimeni nu mă deranjează. Filme în care sunt acasă în patul meu. Şi aproape că aţipesc.
- Mai ai vre-o ţigare? Are cel mai mişto glas pe care l-am auzit în ultimele.. să spunem 6 luni. Îmi ridic bărbia dintre reverele uzate ale sacoului şi o privesc somnoros. E frumoasă de mă cac pe mine.
Să-i spun? Îi spun, că pare în regulă gagica.
- Nu’s chiar ţigari… ăăăăă….
- Alexandra! Spune cu un zâmbet de la o ureche la alta şi întinzându-mi mâna ca să dăm noroc. Precum camarazii sinceri… ar zice Radu acum’.
- Salut… cum spuneam… nu’s chiar ţigări…
- Ştiam… dar voiam să fiu sigură.
Chicotesc obosit şi îi întind joint-ul ce îmi fumegă între degete.
- Ce e? mă întreabă ea curioasă, înainte să tragă un fum.
- Ganja…
- Ca’n melodiile raggae?
- Fix din aia!
Îşi lipeşte degetele lungi şi albe de buze, cu ruloul de fericire ţinut strâns între ele. Obrajii i se trag, jarul pocneşte şi se aprinde într-un galben strălucitor în semi întunericul vagonului.
- Numiaizisnumeletău! Scuipă ea rapid printre buzele abia crăpate ca să nu lase prea devreme fumul afară din plămâni.
- Matei, da’ prieteni’ îmi spun Cocoşu’!
Se arcuieşte uşor pe spate, ancorată cu mâinile de bara de sub fereastră, cu capul lipit de al meu şi lasă fumul afară din plămâni. O simt cum se înmoaie deja. Tare’i bun căcatu’ ăsta.
- Cocoşu’ mic şi roşu? Prea leneş şi falit toată ziua? Întreabă ea râzând deja suspect.
- Hopaaa… da văd că-ţi ştii bluzu…
- Ca pe tatăl nostru, Cocoşule! Tu eşti vre-un fel de rude-boy…right?
- Right… şi nu prea. Să spunem că sunt un … gent’.
.- Oh my… nu mă gândeam că se mai găsesc pe planeta asta.
Îi pasez înapoi ruloul fumegător.
- Păi io’s de pe altă planetă, Alex!
- Aha… aşa spuneţi toţi…CUCETEOCUPI?
Îmi aşez cuiu’ între degetul mic şi ăla de lângă el şi trag pofticios din pumn. PAAAC. Atâââât. Jesus, cât de faină e tipa asta. Prietenu’ meu, Jesus…
- Scriu p’aici p’acolo… mă învârt prin ţara asta şi prin altele. Observ, scriu, public. Prostii din astea.
- Decieştiscriitor!
- Nu chiar… adică nu mă consider unu. De profesie sunt manager la câteva trupe şi reporter.slash.jurnalist ocazional la Heavy Metal Magazine. Na, depinde cum bate vântu’. Fac şi eu un ban cinstit ca să-mi câştig berea. Facem o pauză de la cui şi ne dăm seama că ni’e sete aşa că se strecoară în compartimentu’ ei şi sustrage o sticlă de apă plată.
- Toţi dorm la mine. Spune ea în şoaptă.
- Şi la mine. Zic eu încercând să îmi sufoc un râs drăcesc, dar fără să-mi reuşească.
Râdem amândoi ca nişte sparţi. Băgăm câteva gâturi de apă plată şi lăsăm amorţeala asta să ne unească, lăsăm amorţeala asta să fie cel mai forte punct pe care îl avem în comun în momentu’ ăsta.
- Eu nu fac nimic… consum banii părinţilor până îmi dau seama ce-i cu viaţa mea. Îmi spune ea într-un fel parcă ruşinată şi într-un fel parcă mândră.
- Bravo… nu te grăbi… că dacă de grăbeşti nu faci nimic bun… o să vină revelaţia aia când o să vină… nu-ţi fă tu griji, Alexandra.
Râde.
- Eşti prima persoana care spune asta şi nu strâmbă din bot.
- Pula mea… şi eu am futut banii părinţilor când am avut ocazia. Cu toţii o facem… puţini recunoaştem. Auzi, da tu unde mergi? Adică unde cobori?
- Constanţa… tu?
- Ia încearcă să mergi la ghici!
- Mangalia… şi maxi până în Vamă…
- THE PROMISED LAND BABY! Urlu eu cu mâinile ridicate dându-mă în spectacol.
- Stai băi mai încet! Mă opreşte ea râzând şi încercând să-mi astupe gura cu palmele. Mă las pe ea şi încep să fredonez „Rock The Casbah”… din nou. Mă jur că nu pot să-mi scot din cap melodia asta.
Pentru câteva secunde buzele noastre se ating şi aproape că schiţăm un sărut, dar ne tragem repede înapoi şi începem să râdem.
- Scuze. Spun eu reaprinzând capătul ruloului deja răcit.
- Ei… lasă.
Băgăm câteva reprize crunte de ceaţă stropită cu apă plată, apoi facem schimb de numere de telefon şi de id-uri de mess, ca să fim siguri că ne găsim. Mai râdem la ceva poante şi mai împărtăşim opinii despre ce se mai joacă pe la TNB.
- Băi, Matei… nu te-am întrebat de unde eşti! Mă opreşte ea înainte să ne întoarcem fiecare în compartimentul lui.
- Botoşani. Tu?
- Bacău. Hai noroc frati moldovieni! …Poate ne vedem în Vamă sau înapoi în Bucale.
Poate.
*
Când mă trezesc ăştia încă dorm. Am o amorţeală nebună în oase de la atâta haş şi n-am chef nici să îmi dau haina de pe mine, în circumstanţele în care mor de cald şi lumina puternică a soarelui mă bate în ochi.
Toţi dorm, în afară de Camaradu’ care-i beat pulă şi stă în cur pe marginea banchetei, cu ochii ţintă în podea şi bolboroseşte ceva printre balele care i se preling de pe buze. Adulmec aeru’ şi constat că putoarea pe care o emană 5 alcoolici puturoşi ( în afară de mine) e doborâtoare. Mă dezbrac de sacou şi rămân numai în cămaşă, îmi iau pălăria şi ies pe palier. Observ că trenu’ staţionează şi când mă răsucesc înspre dreaptă, cu intenţia să ajung la baie să duc calu’ la apă, dau nas în nas cu naşu’.
- Oho… neaţa’ naşule! Da ce-i cu faţa asta lungă? N’aţi închis un ochi as’noapte, aşa-i?
- Am închis eu am închis…
- Şi atunci zâmbeşte nene naşule!
- Mă Cocoş, ascultă-mă bine că nu-i de glumă. E control mare pe tren şi deja m-au ars de nu ştiu ce-i cu mine…
- Aoleu naşule…
- Vin încoace Cocoşule! Vin şi n-o să vă fie bine…
- Hai naşule, că-i un control… ce pula mea ne-o face?
Pe fruntea şi gâtu’ naşului se preling broboane de sudoare şi batista jegoasa pe care şi-o tot izbeşte de piele nu reuşeşte să le astâmpere.
- Mă Cocoşule, eu nu vă vreau rău’… luaţi şi coborâţi din tren şi faceţi-vă de treabă prin gară că nu-i de glumă cu ăştia. Sunt nişte porci futuţi în cur de la Bucureşti la care li s-au zburat grade de pe umăr că au fost prinşi cu mizerii şi i-a trimis înapoi la controale. Nu-s prea veseli. Cică au frecat-o toată noaptea prin gară şi au tot frecat lumea între Cernavodă şi Feteşti.
Îmi arunc ochii pe geam şi observ scris mare pe peretele de cărămidă – FETEŞTI.
- Suntem la Feteşti.
- Dada. Spune naşu’ grăbit în timp ce încearcă să-şi desprindă staţia de curea şi să răspundă vocii iritate care îi tot cere să se întoarcă în vagonu’ nu’ştiu care.
- Mă Cocoşule, luaţi şi faceţi cum vă zic că nu-i a bună. Nu fiţi căpoşi!
Kinderu’ e deja treaz şi cu scăfârlia scoasă printre uşi, iar privirea lui îmi dă de înţeles că auzit toată conversaţia. Îmi fac loc în compartiment lăsându-l pe el să iasă pe palier la aer. Toţi sunt treji şi amorţiţi. Agra-i nedumerit, Camaradu’i legumă, Acidu’i derutat, Maria îşi strânge lucrurile în rucsac, iar Obuzu’i vesel ca un titirez.
- Ia mai dă-i mă-n pula mea! Nu cobor din nici un tren. Sunt cetăţean al acestei republici democrate numită România, îmi plătesc taxele şi mai sunt şi handicapat. Am tot dreptu’… Zice Obuzu’ pe’un ton zeflemitor.
- Ce handicapat eşti tu mă? Îl întreabă Maria iritată.
- Tije în picior baby. Mi-au rupt ăia picioru’ la răcorică şi am rămas cu tije de metal… declanşez alarme prin mall-uri… bucuria mea.
- Nu se pune guriţă! Că eşti apt de muncă sau prostii de genul. Zice Kinderu’ pe acelaşi ton ca şi Obuzu’, stând rezemat în uşă cu o ţigară aprinsă între degete.
- Ei pula… ştii tu mă mai bine!
- Ai certificat? Îl întreb eu.
- Am o pula…
- Atunci eşti handicapat numai cu capu’, mă grasule! Râde Kinderu’ de el. Uhhaaa… Uite-i că vin.
- Stinge mă aia, că te omor cu mâna mea. Urlă Maria panicată.
- Calmează-te făi că ne dă jos din tren… nu te violează stai făr’un stres? Încearcă Agra să o calmeze.
Se aud voci tăioase pe palier care pronunţă scurt numai „BILETELE LA CONTROL!”.
- Ohooooo….. NOROC DOM’POLIŢIST! Exclama Kinderu’ batjocoritor, salutând milităreşte şi scoţând fum pe nări.
Doi caralii în veste reflectorizante îşi fac apariţia în uşă. Se vede pe faţa lor că-s de la transporturi. Pe ăştia îi ghiceşti mereu dintr-o mie.
- Ştiţi că fumatul este interzis în tren? Vă rog eu frumos să o stingeţi imediat!
- TE ROAGĂ FRUMOS COAIE, DA? Urlă Agra cu o mâncărime grozavă în cur.
Se vede pe faţa lor că nu’s cu chef de poante.
Kinderu’ aruncă ţigara pe geam şi la cerinţa celui mai tânăr dintre organi’ începe să-şi recite datele personale. Amendă pentru fumat în tren.
- BILETELE LA CONTROL.
În compartiment se face linişte pentru un moment apoi vocea groasă a camaradului răsună:
- PATRULA SUGE PULA MÂNCAME-AI! FUTUVA-N CUR DE SECURIŞTI!
În uşă îşi face apariţia şi un al treilea care după moacă şi atitudine e tata tuturor proştilor, inclusiv a ăstora doi de au apărut primii cu băşini de lege şi ordine pe ei.
- Aveţi bilete sau nu?
- Da şefu… vi-l scot şi vi-l dau pe la gură? Îi spune Kinderu’ ,celui care tocmai a apărut, apucându-se de turul pantalonilor.
- POFTIM? Exclama toţi aproape în cor.
- PULA! V-O DAU LA CONTROL?
Ceea ce urmează vine de-a valma şi e greu de descris. Ne dau jos din tren mai cu forţa mai cu frumuşelul, iar noi ne calmăm toţi, în afară de Camaradu’ ( fiindcă cealaltă poreclă a lu’ Radu Camaradu’ e Scandal). Pe peron coborâm între ceea ce pare a fi o mulţime de veste reflectorizante şi caschete albe. Sunt cu un smoc mare în cur cât un cap de taur ştiind că am o tabacheră plină cu rulouri de haş.
Kinderu’, Obuzu, Camaradu’ şi Agra fac scandal aşa că datoria oragnilor e să ne escorteze până în afara perimetrului gării şi să ne tot ameninţe cu amenzi. Ne conduc până pe trotuarul din faţa gării… şi aproape că scăpăm… numai că pe ăla mai tânăr îl mănâncă la găoz să îşi fluture bastonu’ prin faţa lui Camaradu’ şi să îi critice înclinarea politică.
- Legionar, A? Mâncate-ar leprele de jegos! Îi spune tinerelul pe un ton plictisit, apăsând cu vârful bastonului pe una din insignele din pieptul lui Camaradu’.
Scurt şi la obiect Camaradu’ îi arde una în bărbie. Normal nu ar face aşa ceva, nu chiar atât de repede, dar băutura face din Camaradu’ un monstru violent căruia pur şi simplu îi place să se bată cu garda. Gagiu’ se duce direct în cur şi Camaradu’ îi aplică un şut în faţă de parcă şi-ar fi luat vânt să dea un gol din celălalt capăt al terenului. Gagiu’ se duce inconştient la pământ, iar celălalt cu băşini de şef rămâne blocat. Al treilea se şi întoarce cu o brigadă de fosforescenţi după el.
- BĂGAMIAŞ PULA ÎN TINE CAMARADU’. Urlă Kinderu’ lăsând raniţa de armată pe care o duce în spate şi pregătindu-se pentru măcel.
Ideea e că nimeni nu fuge, cu excepţia Mariei, care se sperie şi se refugiază printre maşinile parcate lângă trotuar. Noi dăm câteva în stânga şi-n dreapta, iar de macadanu’ lu’ Obuzu’ cad cei mai mulţi. La cât omor a mâncat ăsta în pârnaie a învăţat să dea înapoi înzecit. Dăm cât putem şi luăm de enşpe mii de ori mai mult până ne încercuiesc şi ne pierdem unul câte unul echilibrul sub pulanele tăioase. Ne izbesc cu ciudă de asfalt şi ne pun cătuşele. O recuperează şi pe Maria, care urlă de parcă ar tăia-o. Aud cum o maşină se opreşte frânând puternic la câţiva metri de noi şi imediat suntem băgaţi într-o dubă albă de poliţie, unul câte unul şi trântiţi apoi pe scaune. Un jandarm înalt şi osos coboară de pe locul din dreapta al şoferului şi se închide cu noi în spate. Bate cu pumnul în grilajul ce desparte spatele dubei de şofer dând semn să pornească înspre secţie. Maşina porneşte în trombă zdruncinându-ne puternic la fiecare groapă. Ososu’, cu o mişcare scurtă din cot, întinde o frumuseţe de pulan telescopic şi le arde câte una peste cap la băieţi lăsându-i inconştienţi. Maria hohoteşte şi sughiţă. Mie îmi zâmbeşte, îmi dă mai întâi jos pălăria… apoi mă trimite în cosmos.
*
Mă trezesc cu impresia că mă înec. Ne varsă apă în cap ca să ne trezim şi ne ghiontesc sfioşi cu vârfurile pantofilor să vadă dacă mai trăim. Ne pipăie buzunarele şi ne iau tot ce avem prin ele apoi ne despart câte doi şi ne duc aşa morţi copţi cum suntem într-o cameră lipsită de mobilier de la subsol, bănuiesc. Pe mine mă separă în pereche cu Kinderu’, iar pe Obuz’, Camaradu’ şi Agra îi bagă separat în altă parte.
În cele câteva zeci de minute în care suntem singuri în cameră eu şi Kinderu încercăm să schimbăm câteva vorbe, dar nu reuşim să intonăm mimic inteligibil. Văd încă în ceaţă. Pe geamul mic şi îngust poziţionat imediat sub tavan se propagă în cameră lumina unui stâlp de iluminat. E deja seara. Cât naiba am stat inconştienţi? Îmi amintesc că ne-au trezit o dată când ne-au scos din dubă, că doar nu era să ne care ei, apoi ne-au mai împins câteva picioare în holu’ ăla de aşteptare unde te leagă de „balustradă”.
Uşa se izbeşte de perete, lumina se aprinde şi în încăpere intră ţanţoşi 4 caralii. Ăştia-s deja ăia de la Secţia de Poliţie din Feteşti. Când au aprins lumina eu şi Kinderu’ parcă ne-am revenit de tot şi putem să le vedem clar feţele şi să ne căcăm pe noi în voie.
- Deci ăştia-s restul! Spune cel mai bătrân, cu părul cărunt şi faţa ridată, lăsându-se pe vine deasupra mea. Pe băiatul ăla de mai că l-aţi omorât în gară e ginerele meu . Da eh… nu aveaţi de unde să ştiţi. Se referă probabil la poliţaiu’ tânăr de pe tren pe care l-a făcut K.O Camaradu’ în faţa gării.
Doi dintre ei ne ridică în picioare şi moşneagu’ ne priveşte acum nas la nas.
- Mă eu am mâncat ca voi la micul dejun. De trei’ş’cinci de ani onorez meseria asta şi am mâncat din ăştia ca voi în loc de medicament contra gripă. Am mâncat ca voi şi la 89’ la Bucureşti şi după când m-au trimis aici. Pletoşi, mustăcioşi, chelioşi, bărboşi… toţi nişte nespălaţi care sunteţi. Nu-i a bună, cu un gabor gabor te mai pui cum te mai pui, da’ cu un fost securist ai noroc dacă scapi cu ceva nerupt şi nestrivit.
Moşu’ face un semn cu capul şi imediat eu sunt tras mai în spate, iar Kinderu’ mai în faţă. Un tip îmbrăcat în trening intră în cameră cu o sacoşă în mână, o placă de lemn la subsuori şi o găleată cu apă în mână. Pune placa de lemn jos şi scoate din sacoşă două bastoane: unul mare, dar din ceea ce pare a fi un fel de burete gros de ploistiren şi unul normal din cauciuc. Întinde bastoanele pe placa de lemn apoi îi zâmbeşte amuzat lui Kinder, iar tupeistu’ de Kinder îi întoarce acelaşi zâmbet şi adaugă:
- Crezi că eşti primu’ burtos incult care are impresia că dacă mă bate mă distruge? SUGE-MI PULA DE ŢĂRAN COCLIT!
- Ia uite-i Dom’Comandant. Ăştia-s Pic şi Poc! Spune vesel burtosu’ îmbrăcat în trening, iar toţi ceilalţi încep să râdă. Când încep acuşi a-i acorda… să vedeţi ce suită scot amândoi! Ia zi crestatule, cu ce vrei să-ţi rearanjez caracteru’ ăsta tare în clanţă?
Kinderu ştie ce-l aşteaptă.
- Ia spală-mă cu buretele ăla dacă tot sunt eu aşa jegos… şi după, poate te razi şi tu la cur, cocalarule!
Îl duc pe Kinderu’ cu spatele la caloriferul din încăpere, îi rup tricoul de pe el, îi depărtează picioarele şi îl apleacă cu mâinile între picioare, apoi i le leagă cu cătuşele de ţeava caloriferului. Aud dinţii Kinderului cum scrâşnesc zgomotos făcându-i maxilarele să vibreze.
Burtosu’ ridică de jos bastonu’ supradimensionat din burete şi îl înmoaie bine în găleata cu apa.
- Ia fiţi atent aici Dom’ Comandant!
Moşneagu’ şi cu încă doi veniţi în uşă fac pariuri pe care şi cum o să leşine şi după cât timp.
- Acum crestatule… ia zi un cântecel la Dom’ Comandant! Şi îi arde iute lu’ Kinderu’ o repriză de baston de burete, transformat în găleata cu apă, într-un bici greu şi eficient.
Kinderu’ urlă de-i ies plămânii din el, iar mie mi se înmoaie picioarele.
Grăsanu’ continuă cu sete, iar caloriferul mai că iese din zid. Cei din uşă se înmulţesc şi încep să facă galerie, iar în tot acest timp, Moşneagu’ priveşte rece şi tăcut.
- DĂ-I MĂ CU ĂLA DE CAUCIUC!
- RUPE PIZDA-N EL DE JEGOS. Urlă toţi de-a valma.
Burtosu’ ia găleata cu apă şi io varsă în cap Kinderului ca să-l trezească. Doi poliţai îl ridică înapoi în picioare, iar altul aduce altă găleată. Burtosu’ îşi dă jos haina de trening de pe el şi rămâne numai în maiou… apoi continuă să ucidă în prietenu’ meu crestat, mânat de galeria şi entuziasmul celorlalţi, pentru încă vre-o câteva zeci de minute până când Kinderu’ îşi pierde firu’.
Când mă dezbracă la bustul gol şi mă leagă de calorifer în aceeaşi poziţie, sunt deja amorţit de tot. Burtosu’ gâfâie sacadat de atâta efort, iar Moşneagu îşi încasează bani de la restul.
- Ăsta tace ca mielu’ de Paşti, Dom’ Comandant! Spune grăsanu’ dându-mi câteva palme. Îl aud pe moşneagu’ securist cum îi răspunde să treacă mai repede la treabă şi să nu se mai prostească. Văd mâinile dolofane ale burtosului cum ridică de jos placa de lemn şi bastonul de cauciuc.
Simt placa de lemn pe cap apoi simt cum tavanul se prăbuşeşte pe mine. Încă o dată… şi încă o dată. Cred că a5a- a6a prăbuşire de plafon mă face să tuşesc sec şi să borăsc tot din mine apoi a7a mă trimite înapoi în cosmos.
*
Mariei nu i-au făcut nimic, ci au lăsat-o legată de „balustradă” să aştepte. Măcar atât. Pe Obuzu’ l-au uscat, da’ după aprecierile noastre a căzut târziu, înspre dimineaţă, că la câte kile are ăsta şi la câte din astea a păpat în pârnaie… oho. Camaradu’ povesteşte râzând cu gura şi dinţii făcuţi terci cum tot ucideau în Obuz şi Obuzu’ râdea de se căca pe el şi ăştia tot se enervau şi tot dădeau… şi Obuzu râdea şi râdea… şi cică la un moment dat le-a şi spus un banc cu poliţişti… ceea ce pare să-i fi enervat atât de tare, că l-au pocnit de mai multe ori numai în cap, cu o sticlă plină cu apă, până i-au tăiat şi lui firul.
Pe Camaradu’ l-au bătut cu bastoanele la tălpi până i-au desprins tălpile bocancilor, iar acum Camaradu’ stă desculţi, cu picioarele umflate şi vineţi pe asfaltul fierbinte.
Stăm toţi pe partea care nu ne doare, pe bordura de la ieşirea din Feteşti înspre Cernavodă. E complicat să zici că facem autostopul că nu ştiu cine naiba ar lua pe cineva care arată ca noi.
Maria are faţa umflată de plâns şi rimelul întins până pe gât. Acidu’ zâmbeşte… da’ nu pentru că ar fi prea vesel ci pentru că aşa l-au sculptat cu bastoanele. Agra e vesel de bună voie şi nu poate sta decât în picioare. El şi Kinderu’ sunt la bustul gol cu pantalonii sfâşiaţi în ultimul hal de li se văd chiloţii printre zdrenţele de blug.
Eu sunt cel mai fericit în timp ce îmi scotocesc cu mâna prin chiloţi.
- Ce pula mea faci Cocoş? Îţi verifici cocoşelu’? Mă întreabă Obuz incredibil de amuzat.
- Nu chiar! Găsesc ce căutam şi o scot afară. Tabachera străluceşte în lumina soarelui, iar zâmbetele amare se transformă în râsete dureroase şi presărate cu „auau..aaaau”. Nu râd de prea mare bucurie nici unul. Râd pentru că îşi dau seama de ce am scăpt…ce am fi putut îndura dacă ar fi descoperit vreo unul din caralii tabachera mea plină cu jointuri, dar noroc ca am apucat să mi-o îndes adânc în chiloţi, sub coaie şi să ştiu cum să merg şi să ţin picioarele strânse ca să nu cumva să o observe.
- Da ştiu că ar merge acum un cui! Spune Agra răguşit apropiindu-se şi trăgând unul din tabacheră. Le distribui câte unul de fiecare, că avem destule… şi haşul e singurul medicament care ar putea să ne scoată din starea de hârtii mototolite, în care ne aflăm fiecare.
În câteva minute suntem cu toţii capabili să stăm aliniaţi în cur pe aceeaşi bordură. Haşul ne relaxează muşchii făcuţi ferfeniţă şi ne face să râdem de ce tocmai sa întâmplat. Camaradu’ scoate nişte înjurături de te caci pe tine de râs şi te pişi pe tine de plâns.
Privim la maşinile care trec în viteză la nici un metru de picioarele noastre.
Eu încep să fredonez „Rock The Casbah” . Din nou. Nici măcar o bătaie zdravăna nu mi-a scos din cap melodia asta. Apoi trecem pe Imnul Copiilor de la Recycle Bin, fie-i ţărâna uşoară lu’ Pokemonu’.
- SĂ ŞTII ŢĂRANE… EŞTI UN CRIMNAL… TE-AI NĂSCUT ŞI MORI UN GUNOI BANAL. Când te pui pe cântat problemele dispar… aşa-i românu. Mai bagi un rachiu… un haş… că na… aşa-i românu. Că vorba aia… „În Romaniaaa….Nouă români, din zece, se află în stare în care’m’aflu ş’io acumA!”. Că pula mea… AŞA-I ROMÂNU… NU?
O maşină opreşte în faţa noastră şi peste geamul fumuriu coborât o gagică blondă scoate capul şi ne întreabă amabilă:
- Încotro spre Cernavodă baieţi?
Agra îi face semn că în direcţia în care merge. Gagica zăboveşte câteva secunde asupra aspectului nostru apoi, fără să zică vre-un mulţumesc, bagă capul înăuntru şi maşina porneşte în viteză înspre podul de la Cernavodă.
C’AŞA’I ROMÂNU. NU?
*
